Te uită la cei sfâșiați de neodihnă. Ascultă urechea copiii cum între două corturi se cufundă. Apropie-te de stearpă
fântâna ce alături, precum cea mai tânără dintre femei bocește și obosit, n-ai să poți să adormi.
Ochii vor rupe tari rotocoale de fum, înecații vor fi alături de tine, chemările vor împietri și vei căuta să afli cum, ciuntă, luna se topește în pieptul micilor creaturi. Și turme aprinse vor trece prin fața ta precum umbra tăiată fără zgomot.
Nețărmurit te întinzi peste rănile din lucruri. Vecin al sângelui, plânsul pe arșiță ascultă-l și coboară printre aceste mâini – crengi învinețite de vânt.
Tu hainele le-ai scuturat moi și le-ai acoperit cu cenușă și a țâșnit sângele ca un blestem. Coboară și malurile se vor preface în guri cărnoase și vor striga în mijlocul trestiilor. Cărările albicioase se vor uni într-una singură. În rădăcini glasul se va face cenușiu și nu ne vor învălui apele, disprețuindu-ne, aspre. O femeie de lemn ai întâlnit la amiază, cu mâinile făcute cruce. Ți-ai acoperit fața cu palma și ai simțit aprinsă povara creșterii. Crește pădurea în ochii tăi și pietrele își fac largi nările, urmele pașilor să miroasă.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de suferință profundă și o conexiune cu natura, reflectând asupra condiției umane și a poverii existenței. Imaginile evocate sunt puternice și simbolice, sugerând un sentiment de pierdere și căutare.
