Singuri suntem lăsați la margine de ape: în somnul de piatră să prefacem durerea, într-o și mai mare îndoială. Ore întregi să privim chipul cu ochii scobiți al omului din lemn; înțelegerea se înalță înspre propriul ei culcuș și-acest univers ce prin suferință ne leagă, la atingere se face nevăzut.
Și iată bătrânul ce-și crește speranța rămasă pe fund. Culeagă iarba puțină, aprinsă de dragul apelor.
Apele ne-au umplut sinea și glasul se face nemaiauzit și nimeni de pe mal nu poate îndrepta legăturile dintre lucruri.
Oameni de toate vârstele ne zâmbesc, plânsul cunoscându-l. Vuietul mării imaginare cuprinde auzul. Alunecă marea, fără popasuri, printre degete, ca dragostea din lucruri. Și orice lucru ne poate stârni curiozitatea. Și orice lucru ne poate trezi o înaripată spaimă.
Întristarea voastră cuprinde miresmele, laolaltă, toate. Câte nostalgii în părul vostru, în chip de fiară, se așază; cu trăsăturile feței voastre amestecându-se.
Prefăcând în îndoială ceea ce nu ne aparține, dăm morților țărmul.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimente de singurătate, îndoială și nostalgie, reflectând asupra efemerității vieții și a legăturilor dintre oameni și univers. Vorbește despre acceptarea morții și a pierderii, transformând durerea în contemplare.