Scrisoarea celor aflați în adormire.
Prea mult subtil și prea puțin detaliu
în Lumea paralelă ce din noi,
nici nu zâmbește, nici nu se încruntă,
ci irosindu-și trecerea-n tăcere
ne-nalță, ne măsoară și ne înfruntă.
O, Lume a altei Lumi, mai mari
decât orice gândire ar putea cuprinde,
vedem cum moartea noastră-n timp se întinde
și al speranțelor ridicol, aflat în așteptare,
devine un ridicol și mai amplu.
Nu-i vina Ta, decât că ne-ai lăsat
iluziilor hrană, și apoi,
deși ți-ai construit temei din noi,
noi tot murim, crezând într-o înviere
a trupului, ce totdeauna piere, definitiv.
Oricum, în toată această ironie
de lacrimi, de iluzii și de vise,
ne tot vedem în ușile deschise
ale schimbării, ce nu se mai produce;
în felu-acesta, timpul reproduce, așteptarea.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra condiției umane, marcată de iluzii și așteptări deșarte în fața morții inevitabile. Vorbește despre ironia existenței și despre căutarea zadarnică a sensului în mijlocul efemerității.