Nimic nu e mai crud decât dobândirea conștiinței.
Ești om, cât ești sărac, și orb, și surd,
nu vezi, n-auzi, nu știi, nu trebuie să dai
nici taxele pe frică, nici cota pentru Rai,
nici Vieții socoteală, nici morții sens absurd,
ești om, cât nu știi c-ai purta vreo vină
că Lumea aceasta nu-i mai mare
decât puterea ta de-ai da dimensiune,
ești om, atâta timp cât crezi că-n albumină
nu Dumnezeu e miezul, nu sângele-i de vină
că viața nu se vede, ești om, oricât ai vrea
să fii un zeu, după puterea ta,
cu trup mărunt creat, cândva, din tină,
ești om, atâta timp cât crezi că vremea
prin tine se exprimă, recuperând ceva,
din trecerea divină care-a-nceput cândva
aicea pe Pământ, dar n-ai habar
că ce ți se întâmplă nu este un lucru rar, ci unic;
cu trupul tău îl duci pe Dumnezeu
spre sinele din Ceruri, din care s-a desprins,
iar părul, când ți-albește, la tâmple, nu e nins,
ci ferecat în lupta cu moartea sau cu viața
nici tu nu știi exact ce reprezinți,
căci vama transformatului în sfinți
nu se plătește acolo, ci aici,
iar sfânt vei fi, când Dumnezeu prin tine
de la Pământ la Cer va fi sosit
de trupul tău purtat, și obosit,
nu va pleca cu totul, ci-ți va spune:
De astăzi… proorocirea mea s-a împlinit,
căci nemuririi trup te-am dat pe tine
și morții inamic, de-acum, prin mine,
vei învia și tu, câte puțin nimic!
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană și dobândirea conștiinței, sugerând că esența umană constă în legătura cu divinitatea și în acceptarea rolului nostru în univers. Versurile descriu călătoria spirituală a omului, de la ignoranță la înțelegerea profundă a legăturii dintre trup și spirit, culminând cu promisiunea nemuririi.