Întâi a fost cuvântul gândit.
Mi-aş umili mormântul
de n-aş lăsa să zburde pe câmpie
precum un miel, în tandra-i nebunie, divinul vers,
şi chiar dacă lipsit de interes
nu am pus nicio aură în icoană,
tot nu i-am rătăcit prezentului, prin coamă, inutil.
Nu îmi zidesc din cimitir castele;
când dau cu sufletul în loc de bici,
iubire vă dezvolt în răni, nu inamici,
iar în urechi vă introduc cartele
să conectaţi cuvintele cu ele,
la Dumnezeul ce din voi veghează.
să deveniţi mai mult decât o frază.
Sunt sigur că a fi-i o poezie, dar nu a noastră,
noi suntem pergamentele pe care-şi scrie
altcineva surâsul,
percepţii trecătoare sub un condei de sânge,
prin care vântul a înviat şi plânge, tremurător.
Aşa-mi răsfrâng muţenia încruntată
peste mormântul celor care pier,
sperând că El, privindu-mă din Cer,
îmi va dicta poema asta, toată,
fiindcă o simt, în mine, încurcată,
de firul vieţii, ce de vină-i.. sper.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre cuvânt, viață și divinitate. Eul liric se simte un instrument prin care o forță superioară se exprimă, reflectând asupra efemerității existenței și căutând sens în suferință.