Așa va fi –
La noapte, când vom ieși-n pridvorul
Bisericii zidite de vodă Brâncoveanu,
Să-ngenunchem cu sfinții,
Cu popii
Și poporul,
În fața Celui care își ia la noapte zborul
Ca o fregată albă ce traversează oceanul,
Ne vom aduce-aminte că ne urâm,
Deși
Purtăm în noi aceleași păcate ancestrale,
Și-n clipa unanimei iertări sacerdotale,
Șireți – ca și strămoșii defuncți –
Ne vom privi
Cu ochi superbi de bestii ecuatoriale..
Iar când sfârșitul slujbei ne va găsi-ncrustați
Pe-aceeași panoplie de crime și de viții,
Ne vom topi ca ura dintre boieri și-argați
Și ne vom strânge-n brațe ca doi dușmani blazați,
Ce-am ars numai rachete
Și focuri de-artificii!…
Sensul versurilor
The poem reflects on the hypocrisy and superficiality of religious rituals. It explores the idea of people uniting in a shared space of worship while harboring hatred and ancestral sins, only to briefly reconcile before returning to their vices.