Eu sunt o-mperechere de straniu
Și comun,
De aiurări de clopot
Și frământări de clape –
În suflet port tristețea planetelor ce-apun,
Și-n cântece, tumultul căderilor de ape.
Eu sunt o cadențare de bine
Și de rău,
De glasuri răzvrătite
Și resemnări târzii –
În gesturi port sfidarea a tot ce-i Dumnezeu,
Și-n visuri, majestatea solarei agonii.
Eu sunt o-ncrucișare de harfe
Și trompete,
De leneșe pavane
Și repezi farandole –
În lacrimi port minciuna tăcutelor regrete,
Și-n râs, impertinența sonorelor mandole.
Eu sunt o armonie de proză
Și de vers,
De crime
Și idile,
De artă
Și eres –
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Și-n vers, voința celui din urmă Ne’nțeles!
Sensul versurilor
Piesa explorează complexitatea condiției umane, juxtapunând elemente contradictorii precum binele și răul, frumosul și urâtul, sacrul și profanul. Vorbitorul se prezintă ca o sumă de experiențe și emoții diverse, reflectând asupra dualității inerente existenței.