În larma orchestrei de negri, în lâncede cârciumi de lux
când tremură coama femeii din perne și vis
și palid e chipu-i și aprigă șoapta,
și-n zori pe-o faleză pe treptele-n spumă-ale mării
și-n serile marilor zodii când clopote trec nevăzute,
ne-ajunge din urmă fiorul ce-nvie icoana și glasul altor lumi
și care mă cheamă și nu-s nicăieri.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de nostalgie și melancolie, rememorând trecutul prin imagini puternice și simboluri. Vorbitorul este bântuit de amintiri și un fior inexplicabil care îl cheamă spre lumi necunoscute.