Ion Heliade-Rădulescu – La Elvira

D-ajuns! Nu mai chem soarta; nici lacrimi, nici suspine
N-au îmblânzit destinul; și ora mi-a sunat!
Cântarea mea din urmă și lira-mi a-ntonat.
Dar cântă, a mea liră, accentele-ți sunt line.
Vezi colo unde râul suspină trecător
Sub salcia plângătoare ce trist se despletește,
E neted locu-acuma și iarba verde crește;
Iar mâine.. -o moviliță, o piatră.. sub ea, dor.
Ici tristă filomelă și tineri păsărele
Sub salcia umbroasă din svol se vor lăsa
E pace; și repaos, răcoare vor afla
Și mă va plânge vocea duioasei turturele.
Căci p-a mea piatră mută adesea va veni
A-și răcori durerea la unda-nseninată,
Și-n jurul lirei mele, de ramuri atârnată,
Al său cuib solitariu și văduv a-și clădi.
Căci am iubit ca dânsa, și caldă mea țărâna
De focul meu va arde, mormântu-mi va sălta:
Deasupra-i pasărea cu dor va repeta
Suspinele-ți ardente aci lângă fântâna.
E noapte-a mea dilectă, căci ziua-mi a apus.
Când luna blând, senină prin frunze va pătrunde
Și lin se va răsfrânge jos, colo, p-ale unde
Și când adie mistic zefiru-n svol pe sus,
Cu valul alb ca gazul, cu manta onduioasă,
Cu părul tău de aur ca raze răsfirat,
Vin’, scumpa mea Elvira, și sânu-ți înfocat
Lipește-l d-asta liră și mută, și duioasă.
Cu degetu-ți de roze, d-albeața unui crin,
Desteaptă-n ea un sunet, Elvira-nămorata;
Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată
Cântarea mea din urmă și ultimul suspin.
Eu, deșteptat d-ast sunet din lunga-mi lungă pace,
În saltul de viață pe loc m-oi avânta,
Ca spirit al credinței în juru-ți voi svola,
Cu-a ta credință-ndată într-una mă voi face.
Și-n sacra mea ardoare ferice voi sorbi
Acele fierbinți lacrimi, a ochilor rouare;
Cu tine dimpreună voi intona cântare
Ca-n asta de pe urmă a despărțirii zi.