În infinit, mi-e fruntea provă,
Mi-e orice neuron, o stea –
Dar inima – o supernovă.
În morga cu cadavre vii
Celulă moartă, dragostea
Răpusă de leucemii..
Jos, pe Pământ, Amor și-Omor –
Sus, stelele-n nemărginire
Sfidează Moarte și Iubire
Și-și văd de treburile lor.
Sensul versurilor
Piesa explorează contrastele dintre efemeritatea iubirii și infinitatea universului. Inima este comparată cu o supernovă, sugerând o intensitate distructivă, în timp ce stelele indiferente continuă să existe dincolo de dramele umane.