Ion Horea – Boaba și Sămânța

Boabă, bob:
cuvânt închis, unitate sferică
nici o rupere, nici o spargere
neted, egal în toate sensurile sale.
Sămânță, cuvânt spart,
deschis, se face mătreață, pleavă, zob,
se rupe, se împrăștie, se arată.
Boaba se ascunde în sfială, în umilință,
Sămânța, explozie feminină, germinativă,
nu se suportă în valoarea sonurilor sale.
Să, început de acțiune
să facem ceva, să spunem, să pornim, –
mân, mânare, a mâna înainte, a amâna,
mâna dreaptă care aruncă, mântuire, –
Să mân, să rămân peste noaptea făpturii mele,
să mai rămân, până vine spargerea definitivă, –
ță, dimineață, strungăreață, măreață,
nu mai rabdă să mâie, să mân..
Bob, boaba, bobotaia, boboteaza,
sfințirea, aducerea în sine-mi, în mine-mi
,
bobul își pierde forțele ascunse numai o dată
în bobotaie
cum și păstrarea lui pierdută din păstaie
în acel taie al văzduhului și ascuțimii.
Bobul își pierde gravitatea menirii
personalitatea cosmică
individualitatea misterioasă,
el, ascunsul, miniaturalul,
bobul de rouă, de ființă a pământului,
numai atunci când vine un ș, un oa, ca un orăcăit,
un șodoman de ș, un urlător de oa,
și se sprijină pe finalul că, după l, ca o limbă căzută,
cărare, cădere, cășunare, cădelniță,
în ardere, în bobotire ascunsă,
în cămara mai multora, în călăuzire spre ceva
îl pierde pe ușor auzitul b, sprijin și rotunjire,
și ajunge bubă, buboi, umflătură, cocoloșire,
o boșoalcă, nimic mai mult.

Sămânța se împrăștie, se arată.

Sensul versurilor

Piesa explorează dualitatea dintre boaba (închisă, ascunsă) și sămânță (deschisă, germinativă) ca metafore pentru stări de existență și transformare spirituală. Sugerează că pierderea individualității și deschiderea către ceva mai mare sunt necesare pentru evoluție.

Lasă un comentariu