Gorgane, taine unde-şi dorm regii,
Un dor neogoit de pribegiri –
Sub iarba stepei vălurind umbriri,
Călare stau cu arcu-n mâini vitejii.
Adânci seminţe în bătaia vrăjii
Recheamă roiul slobod de simţiri;
Vin călăreţii vremii-n năpădiri –
Pe tot pământul tremură betegii.
Puhoiul plopilor cum umflă iazuri,
Pornesc şivoaie şi se sparg zăgazuri –
În mine bate valul lor săpând.
Opreşte-te! movila n-o deschide!
Să nu trezeşti iar sufletul flămând
De ceruri vii, sub glie şi obide.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment profund de nostalgie și dorință de pribegie, legat de trecut și de figurile vitejilor călăreți. Vorbește despre un suflet flămând de ceruri vii, îngropat sub greutatea obidelor, și despre teama de a trezi amintiri dureroase.