Începe muzica de sfere ca o fanfară și pe pistă,
Pe care căile lactee au nins nisipul cel mai fin,
În fracu-i roșu director Febus salută cerul și insistă
În libertate să-i prezinte planetele cu joc divin.
Pe calu-i alb se-avântă Venus într-un costum de baletistă,
Mercur, pe calu-i murg, împarte înflăcăratul ei destin.
Galopul lor se depărtează și Marte vine, după listă,
Mânând cu biciul Sateliții: doi ponei mici cu mersul lin.
Fanfara stă: sunt acrobații. Saturn se-ntoarce prin inele;
În salt mortal Neptun și Uranus se-aruncă dincolo de stele.
Cometele, paiate proaste, încurcă tumbele cerești.
Deoparte Terra, stea uitată, cu fard spălat de lacrimi, șade
Pe brațe cu trupșorul rece al Lunii moarte – pe când cade
Pe-arena lumilor furtuna aplauzelor îngerești.
Sensul versurilor
Piesa descrie un circ cosmic grandios, unde planetele sunt personaje într-un spectacol divin. Totuși, în contrast cu această imagine grandioasă, Terra apare ca o stea uitată și tristă, ținând în brațe Luna moartă, sugerând o pierdere și o melancolie profundă în mijlocul spectacolului cosmic.