Născut din țarină spre cer se-avântă
Ca un izvor de ramuri și de foi…
Și doru-l mână, norilor, spre voi,
Dar lutul rădăcina-i înmormântă.
Vioară e – și-n vântul serii cântă.
Ce suflet plânge în buștean greoi?
Ce gând de aur piere prin noroi,
Căzându-i frunza, aripa lui frântă?.
Când va suna a Morții grea secure,
Atunca doar, din lemnul de pădure,
Din flăcări fumul alb o să învie.
Plutind senin pe-al cerurilor larg…
Sunt, Doamne, plopul cel legat de glie
Întins spre infinit ca un catarg.
Sensul versurilor
Piesa descrie un plop care aspiră spre cer, dar este legat de pământ. Simbolizează dorința de transcendere și eliberare de condiția terestră, sugerând că moartea poate fi o formă de eliberare și transformare.