Îmi stai în mugurul ființei tale
Cu sânii mici și țări ca piersici crude
Și te arcuiești din creștet până-n șale
În jocul nou ce-ai învățat cu trude.
Din soarele care-a trecut prin tine
Păstrezi pagan un pârg de primăvară,
Și râzi, în brațul ce te strânge bine
Cu dinții albi și ascuțiți de fiară.
Ești numai trup, dorința și-mplinire,
De tine nici un gând nu s-a legat,
Și vremea – lipitoare azi subțire –
N-o simți de piept rotund cum te-a mușcat.
Dar eu o simt, simt clipă cum se schimbă.
N-am împlinit întâiul tău sărut,
Mireazma lui e încă pe-a mea limbă,
Când trupul tău pricină și-a pierdut.
Amanții sunt sculptori sculptând în apă,
Țârcovnica niciodată nu se-ncheagă.
Ce-i pieritor ca fum albastru scapă.
Sunt blestemat să te doresc întreagă.
Din tine vreau să fac în piatră sfântă
Un torso sfânt, strălucitor prin timp
Doar ce-i etern în sufletul meu cântă;
E praf al morții tot ce nu-i Olimp.
Te vei topi, sân al iubirii, mâine!
Tu, sân al artei, vei trăi rotund.
Prin apa vremii bustul clar rămâne
Cum vezi prin valul răului un prund.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema iubirii efemere și a dorinței de a imortaliza frumusețea prin artă. Vorbitorul contemplă trecerea timpului și transformarea iubirii, căutând să captureze esența eternă a ființei iubite într-o formă artistică durabilă.