Ion Pillat – Moara Uitată

Sub sălcii boltite pe iarba din luncă,
Ca păsări de aur se-alungă lumini
La moara pustie ce nu mai aruncă
Pe murmurul apei un cântec deplin.
Cu spatele gârbov, cu barba sa verde
De muşchi şi cu ochii rotunzi – an de an
Îşi uită menirea şi rostul îşi pierde..
Şi moara se schimbă în chip năzdrăvan:.
Un Moş al pădurii, cu pletele-n muguri,
De drumuri şi oameni de mult ocolit,
Dar dacă plăvanii nu rumegă-n juguri
Şi carul n-aşteaptă să fie golit.
Poporul cu pene: sticleţi, macalendre,
I-agaţă de umeri un cuib ca un vis
Şi puii de iepuri zglobii îşi fac mendre
Şi, vezi, le primeşte cu suflet deschis.
Şi seara, pe drumul pierdut, căprioare
Sfioase, la pieptu-i de frate bătrân
Îşi strâng botul umed – şi-n noapte izvoare
Îl leagănă ritmic un sânge păgân.
Şi trupul său mare de zeu păduratic
De-acum nu mai ştie nici om, nici cuvânt.
În freamătul frunzelor, primăvăratic,
Ce trainic se leagă de vechiul pământ..
Sub sălcii, pe iarba poienii din luncă,
La moara uitată mă voi sihăstri –
Să fiu vietatea de codru ce-aruncă
Uşoara ei umbră pe apele vii.