Dacă la trecerea hotarului acestei vieți
voi da peste vameși care vor interzice
trecerea a tot ce aparține acestui pământ
și nu vor admite nici piatra, nici focul, nici apa.
De voi trebui să las orice-amintire ca și altădat’
când fără cunoașterea-i veneam din neant
și din nou rătăcitor printre lucruri și ființe
asemeni unui orb să le descifrez în mine contururi.
Ți se va vedea oare grația în privirile mele?
Și fața ta în respirația mea, gura ta
svârlită ca o piatră, făcând arcuri în mine
lărgindu-se-n jur și acoperind orice zgomot?
Ca un licurici în scorbura morții
ca un copac în care-i ascunsă o comoară
și când este ros de flăcări
se văd lucind deodată monezile solare.
sau, ca grăuntele de polen pe stânca pustie
care adus de vânt se transformă-n floare,
așa și sunetul vocii tale, parfumul părului tău
rămase în oasele mele închise ca-ntr-o scoică.
și în moarte ca într-o cameră rece
vor aprinde deodată focul profilului tău
iar la căldura ta, cea mai mare frumusețe din lume
va apare ca un scris cu cerneală simpatică.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea a ceea ce luăm cu noi dincolo de viață, sugerând că amintirile și iubirea persistă chiar și în moarte. Vocea persoanei iubite și parfumul ei devin esențe păstrate în suflet, aprinzând frumusețea chiar și în întuneric.