Era o ploaie al cărei țipăt ne pătrundea dureros,
ca miorlăitul pisicilor noaptea pe acoperiș.
Fiecare picătură fărâma departe un luminiș,
și sufletul ne rămânea zid de toamnă aplecat și ros.
Simțeam sfârșindu-se în noi o tinerețe chinuită.
Amintiri din copilăria tristă veneau ca niște țipete adânci și grave.
Vedeam viața: o fereastră cernită,
și glasul tău: privirea unei păsărici bolnave.
Apoi nedeslușite mâhniri s-au prăbușit,
ca niște punți șubrede în noi.
Buzele tale zdrobeau, cu picăturile de ploaie, luminișuri,
și deznădejdea a izbucnit în pieptul nostru: apăsător puroi.
Așa – ca două tristeți – am mers prin parcul ud.
Pomii plângeau și ei viața rătăcită și amară.
Și-acum, încă, departe de tine, poete, aud
elegia pe care sufletele noastre și-au spus-o,
acolo în liniște, în ploaie și în seară.
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de tristețe și deznădejde, evocând amintiri dureroase și o tinerețe pierdută. Natura este personificată, reflectând starea interioară a sufletului.