Sunt datoare unui plop bătrân
Care și-a smuls frunza la plecarea ta
Să nu-mi tremure în suflet până vii
Și să cred o vreme că te pot uita.
Mă amenință cu ochii lui de muguri,
Prinși pe ramuri ca niște altoi,
Că din coaja ce-i strânsese-anume,
Au să crească frunzele-napoi.
Și mă tem de trupul lui, de ochi,
Dar aștept în liniștea târzie,
Ca într-un regat de muguri, unde
M-ai lăsat pentru o datorie.
Și nu știu dacă vei mai veni
Și nu știu de ce, dar mi se pare
Că după atâta vânt și iarnă
Frunzele vor tremura mai tare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimentele unei persoane abandonate, care așteaptă întoarcerea cuiva drag, simțindu-se datoare față de amintirile și natura care îi amintesc de acea persoană. Incertitudinea viitorului și teama de a fi uitată sunt teme centrale.