De bunăvoie.
Am început cu puțin, nici măcar vină,
Un gest nefăcut, un zâmbet mușcat,
Și ce hecatombe de dragi cadavre acum –
De bunăvoie, de bunăvoie, de bunăvoie,
Interzis, pedepsit, suprimat.
De mult a dispărut orice solidaritate cu mine
A copacilor
Și semnul izvorului care mă prevenea
Când era otrăvit.
Să mai aștept, când păsările-nvață să zboare
De teamă să nu-mi fie-n preajmă,
Să nu le ucid?
Când șerpii se ascund în pământ,
Viermii în mere,
Și iarba-mprejur nu mai îndrăznește
S-adăpostească frunzele-apuse?
Când, îngrozit, universul contemplă în mine
O cumințenie pe care nu mi-o dăduse?
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de alienare și izolare. Vorbitorul se simte deconectat de natură și de univers, ca și cum propria sa existență ar fi o amenințare pentru tot ce îl înconjoară. Cumințenia forțată este percepută ca o trădare a propriei naturi.