Înainte-i libertate,
Stepă, ceruri şi cărări.
Drac bătrân în timp de noapte
Duce drumu-n depărtări.
Dar a obosit, fireşte,
Scuipă sâmburi şi, privind,
De-a ei inimă-mi vorbeşte
Cu otravă şi cu jind.
Îmi vorbeşte.. Dar cum joacă
Ochii negri, de cărbuni?
Numai soarele-şi mai cearcă
Veşnicia în minuni.
Cîte fuste! Şi ce tare
Pîsla-nfăşură-un picior,
Glezna în nelinişti pare
Că ar tremura uşor..
Înainte-i libertate,
Drac bătrîn, privind spre roţi,
Fericire peste toate,
Soare, stepă, vînturi, bolţi.
* * *
Cînd mă trezesc − prin geamul din grădini,
Aceiaşi fulgi şi- acelaşi luci polar,
Iar în odaie − beznă. Ca-n străini
Ascult şi-aştept un pocnet din hambar,
Sînt şoarecii sau lemnul putrezit.
Dar ce sfială pare-a fi stîrnit.
Un singur semn de după uşă-ncepe
În poliţa ce-atîrnă în perete,
Dar a tăcut, a amuţit. Cum sună
Vibrînd în aer − gheaţă netopită −
Perdelele lucind sub ochi de lună
Prin lustră, ca de sticlă neclintită.
* * *
Ce tainic sună liniştea pădurii,
Cîntă-n păduri, trece o toamnă tristă,
Lacrimile-şi tot şterge c-o batistă
Şi-abia se-aude cîntecul securii.
“Să zboare frunza-n vînt, rotindu-se-nainte,
Ştergînd ce-a fost şi nu va fi nicicînd!
Speranţă, fericire − străvechile cuvinte,
Precum această frunză, dansîndă şi murind! ”
C-un semn de anotimp se duc în altă lume
Frunzele toamnei, într-un vals sonor
Şi-aud tristeţea-n zbor ca pe o rugăciune
Din primăvară − maica blîndă-a lor.
Iarna n-a mai venit, departe-i, să îngheţe
Sufletul meu ce-i gata de colind
Şi dulce tînguind, se-mbată de tristeţe
Precum aceste frunze lăcrimînd.
* * *
La primul semn făcut de iarnă
Îngheţuri au căzut pe cîmp
Şi-n arături albesc omături
De parcă-i doliu pe pămînt.
În somn adînc mai doarme încă
Cătunul tot. Novembre vine,
Coboară luna de pe stîncă,
Frunza îngălbenită cîntă
Şi cade-n hohot de suspine.
E ziuă.. Dar abia se vede
Soarele- ascuns, de după munţi,
Prin nuferi trece şi se pierde
Şi nuferii rămîn cărunţi.
Cu raze moi ne împresoară,
Joacă-n grădini prin frunza rară
Şi iar dispare după nori..
Iar vîntu-n umbre se strecoară,
Foşnind prin iarba cu ninsori..
Versuri tălmăcite de Traianus
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a melancoliei prin imagini ale naturii în schimbare. Versurile evocă un sentiment de tristețe și acceptare a efemerității vieții, comparând frunzele căzătoare cu speranțe pierdute.