Ce nevoie mai e de vorbe, când dragostea
îmbată inima?
Mi-am învelit diamantul în cămașă; de ce
s-o mai deschid iar și iar?
Când a fost ușor încărcat, talerul balanței
s-a ridicat;
acum că e plin, ce nevoie-i de cântărire?
Lebăda și-a luat zborul spre lacul de dincolo
de munți; de ce-ar mai căuta iazuri și băltoace?
Domnul tău sălășluiește în tine:
ce nevoie-i să-ți fie deschiși
ochii din afară?
Kabir spune: „Ascultă, frățioare!
Domnul meu, care-mi răpește vederea,
s-a unit cu mine. ”
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea că adevărul și divinitatea se găsesc în interiorul nostru, nu în exterior. Nu mai este nevoie de cuvinte sau căutări externe, deoarece esența divină este deja prezentă în fiecare individ.