Florența Albu – Cea Care Nu Mai Este Deloc

Se coboară,
nu din smerenie, ci din frică –
un pas înapoi,
apoi încă unul,
până când vocea ei devine ecou în gâtul altcuiva.
Zâmbește când nu vrea,
aprobă când doare,
lasă capul în jos
de parcă pământul ar avea răspunsuri
mai bune decât cerul.
Își înghite vorbele
cu tot cu spin,
le mestecă din nou,
prefăcându-le în ceva acceptabil
pentru liniștea ei.
Se micșorează
în fața unor ochi
care nu privesc,
doar scanează.
Și se întreabă,
în tăcerea care urmează:
„cine sunt
când nu mai sunt deloc?”