Bate-un vânt vârfurile
Și înghețul apele,
Pe mine gândurile
Să-mi apuc cărările,
Drumurile lungi și grele
Luminate doar de stele.
Stelelor, de-ați fi ca mine
N-ați mai sta așa senine,
N-ați mai sta tot răsfirate
Și de lume depărtate,
Luminați mai cu tărie
Scurta mea călătorie.
Că de-ați fi și vorbitoare
Cum sunteți de umblătoare
V-aș trimite-n jos și-n sus
Să-mi aduceți un răspuns:
Soarele de ce răsare?
Ce se naște de ce moare?
Strânge omul ca furnica,
Moare și nu ia nimica,
Patru scânduri prinse-n cui
Aia e averea lui,
Dar nici aia nu-i a lui
Că este-a pământului.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra efemerității vieții și a inevitabilității morții. Omul, asemenea furnicii, strânge averi, dar la final nu ia nimic cu el, întrucât totul se întoarce în pământ. Călătoria vieții este una scurtă și grea, luminată doar de stele.