Sfinxule, pleacă-ți privirea,
Peste munți și codrii falnici,
Ce uimiră omenirea,
Și-au ferit-o de pârdalnici.
Peste cetina măruntă,
Răscolită de vârtejuri,
Peste cetățuia sfântă,
Care chiamă la vecernii.
Babele ți se-nchină,
În pământ își pleacă ochii,
Parcă sunt la-nchinăciune,
Când sărută poala popii.
Munți și văi, râuri de vreme,
Se-nclină în răstimpuri,
Alternând culori, miresme-n
Cele patru anotimpuri. Flora.
Sensul versurilor
Piesa descrie respectul și admirația față de Sfinx și natura înconjurătoare. Evidențiază ciclicitatea timpului și legătura spirituală dintre om și natură, sugerând o reverență profundă față de elementele sacre ale peisajului românesc.