Fernando Pessoa sub pseudonimul Álvaro de Campos
– Fragment –
Domnului Mário de Sá-Carneiro.
Bolnav era sufletul meu și înainte să dea de opium.
A simți viața e ceva ce și vindecă, și slăbește,
Iată de ce caut eu în opiumul consolator
Un Orient mai la răsărit decât Orientul.
Viața asta la bord are să mă ucidă.
Pe sub țeasta mea se perindă numai zile de febră
Și pe măsură ce caut, răscolind până și în boală,
Îmi lipsește mereu ceva să mă pot adapta.
În paradoxuri și incompetențe astrale
Viața mi-o trăiesc retras printre pliuri de aur,
Luat de un val unde punctul meu forte e o cădere,
Iar ganglionii răului sunt singura mea plăcere.
Și se întâmplă că o mecanică a dezastrelor,
Un angrenaj de false roți și volane,
Mă ajută să străbat printre viziunile unor eșafoade
O grădină în care plutesc în aer flori fără tije.
Și mă clatin de parcă aș croșeta
Într-o viață anterioară tot felul de dantele.
Am impresia că în casa mea s-ar afla cuțitul
Cu care a fost tăiat capul Precursorului.
Ambalată bine, expediez elegant într-un cufăr
Crima comisă de unul dintre strămoșii mei.
Nervii îmi sunt strânși mănunchi, câte douăzeci,
Mă afund în opium, ca într-un șanț.
Apoi în ritmul somnoros al masturbării
Mă dizolv în transparente pulsațiuni,
Iar în noaptea ce pare plină de briliante
Luna se ridică, semănând cu al meu Destin.
Eu, care am fost totdeauna un terchea-berchea,
Iată-mă privind nemișcat nava care trece
Prin Canalul Suez transportându-mi și viața,
Viața mea, camfor răspândindu-se-n auroră.
Mi-am irosit zilele ce meritau să fie trăite.
În schimb, am muncit mereu de dragul oboselii,
Cea care astăzi mă cuprinde de după gât
Cu un braț care și îmbărbătează, dar și sufocă.
Am fost și eu copil, cum oricui i se-ntâmplă.
M-am născut într-o provincie portugheză,
Apoi mi-a fost dat în viață să mă frec de englezi
Care susțin că eu le vorbesc limba la perfecție.
Mi-ar fi plăcut să fi compus poeme și scurte scrieri
Și să fi fost publicate la Plon sau în Mercure,
Nu se poate să mai dureze viața de acum.
Blestemată călătorie, lipsită până și de furtuni!
Viața la bord se târăște destul de trist
Chiar dacă uneori oamenii se mai și distrează.
Pălăvrăgesc și eu cu tot felul de germani, suedezi și englezi,
Dar totuși, greața mea de existență persistă.
Mă gândesc că nici nu merită să călătorești
Spre Orient, să vizitezi India și China.
Pământul e la fel peste tot, o planetă pitică,
Și pentru toată lumea există un singur fel de-a trăi.
Iată de ce am recurs eu la opium. Ca la un remediu.
Eu sunt doar un convalescent al Momentului.
Locuiesc la demisolul gândirii, lipit de stradă,
Și mă plictisesc zărind afară cum trece Viața.
© Humanitas Fiction 2012, Colecția Seria de autor Fernando Pessoa, antologie, traducere din portugheză, prefață, tabel cronologic și note de Dinu Flămând
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de alienare și dezgust față de viață ale poetului, care caută refugiu în opium. El reflectă asupra inutilității călătoriilor și a existenței umane, găsind consolare temporară în starea indusă de drog.