Pe chip îmi plouă lacrimi zeci, amare,
și bate-un vânt ce-aduce doar suspine,
atunci când ochii mi-i întorc spre tine
și simt că mă separ de lumea mare.
E drept, surâsul tău mi-e alinare,
ce pofta-mi arzătoare-n frâu o ține,
și-n focul suferinței mă susține
când te privesc atent, cu încordare.
Dar frigul apoi începe să mă strângă
când văd că pleci și-n clipa despărțirii
îmi iei cu tine stelele fatale.
Eliberat cu cheile iubirii
sufletul meu ar vrea să te ajungă;
și-ngândurat pornește pe-a ta cale.
Sensul versurilor
Sonetul descrie stările contradictorii ale îndrăgostitului: alinarea și bucuria în prezența iubitei, urmate de tristețe și dorință în absența ei. Plecarea ei aduce frig și ia cu sine lumina, lăsând sufletul să tânjească și să pornească pe urmele ei.