Nu-ți sunt cunoscuți mulți oameni vii?
Piciorul tău nu calcă pe adevăr, ca pe covoare?
Deci, geniul meu! Pășește cu piciorul
Gol în viață, nu-ți faceți griji!
Tot ce se-ntâmplă, totul îți place!
Fii de bucurii rimat, sau ce-ar putea
Mai mult inima să-ți jignească, ce
Să-ntâmpini, unde ar fi să mergi?
Căci, ce-i ceresc pare ca omul, un singuratic joc
Sălbatic, și-i duce pe celești spre contemplare,
Cântecul și corul principilor
Prin felul lor de-a fi, la fel cum furăm odată și.
Noi, limbile poporului, dragi alături de cei vii,
La care se alătură mulți, veseli și egali,
Deschis e tuturor, așa e
Tatăl nostru, al cerului Dumnezeu.
Cine dă ziua gânditorilor, săracilor, bogaților,
Acela, cumpăna timpului, o dă și celor adormiți,
Înălțătoare aurii
Stânjeniri, pe care le țin precum copiii.
La fel și noi, buni suntem trimiși spre undeva,
Când venim, cu artă, și din cele cerești
S-aducem una. Dar nouă ne aducem
Doar mâini cuviincioase.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană, căutarea sensului vieții și relația cu divinitatea. Versurile sugerează o acceptare a bucuriilor și suferințelor vieții, precum și o contemplare a rolului omului în univers.