Friedrich Holderlin – Pâine și Vin

Jur împrejur se odihnește orașul; Iluminată aleea
Începe să tacă,
Și, împodobite cu torțe, trăsurile se reped spre undeva.
Oamenii merg plini de bucuria zilei spre case, la odihnă,
Și-un cap inteligent cântărește profitul și pierderea
Fericit în drum spre casă; goală de struguri și flori stă
Aglomerata piață bazată pe muncile mâinii.
Dar cântul de coarde sună departe de grădini; poate
Acolo se joacă un îndrăgostit sau un om singuratic
Și-și amintește de prieteni și de tinerețe; și fântâna
Se umple mereu proaspătă cu foșnetul parfumatelor
Paturi. Clopotele în aerul slab răsună în surdină,
Și amintindu-și orele, un paznic le numără bătăile.
Acum o pală de vânt atinge vârful casei-crâng,
Uite! Și silueta de umbră a pământului nostru, luna
Vine-n secret acum; entuziastă, vine noaptea,.
Plină de stele și, se pare, că nu-i pasă de noi,
Strălucește uimită acolo, străină printre oameni,
Tristă și magnifică deasupra crestelor muntoase.

Minunată este favoarea celor înălțați și nimeni
Nu știe despre prăbușiri sau ce se întâmplă cu ei.
Așa se mișcă lumea și sufletul sperător al oamenilor,
Nici măcar un înțelept nu înțelege ce se pregătește,
pentru că așa vrea zeul suprem, care te iubește și, prin
urmare, e mai iubitor, decât ea, ziua cea calmă.
Dar uneori și ochiul limpede iubește umbra
Și încearcă pofticios, înainte de a trebui, să adoarmă,
Sau privește în noapte un bărbat loial cu plăcere,
Da, precum e datina, să sfințească coroane cântând,
Fiindcă sfințită-i acelor care greșesc cât și celor morți,
Dar ea însăși există, eternă, în cel mai liber spirit.
Dar ea trebuie să ne spună, și asta în timp ce ezită,
Că în întuneric există ceva durabil pentru noi,
Și uitarea și sfânta beție, permite,
Curgerii cuvântului care, ca și iubitor, să fie
Cupă insomniacă, și mai plină de îndrăzneața viață,
Și de sfântă amintire la fel, ca treaz în noaptea să stai.

Și ascunzi, degeaba, inima în piept, numai degeaba și
Noi, stăpânii și tinerii ne ținem curajul, pentru că cine
Dorește să-l oprească și cine să ne interzică bucuria?
Focul divin alungă, la fel, ziua și noaptea.
Deci vino! Să vedem deschiderea largă,
Să căutăm propria devenire, atâta cât ea mai este.
Un lucru e sigur; să fie la prânz sau să meargă
Până la miezul nopții, întotdeauna cu o măsură
Comună tuturor, dar fiecăruia i se dă și al său loc,
Încolo merg și vin toți, dar fiecare pe unde poate.
De aceea! Și să batjocoresc batjocura sfintei nebunii,
Când apucă deodată cântăreții în sfânta noapte să cânte.
Vino dară la istm! Acolo unde se deschide marea
În Parnas, în jurul strălucitoarelor stânci Delphice,
Acolo, în țara Olimpului, acolo, pe înălțimile
Cithaeronului,
Sub pinii de acolo, sub struguri, de unde
Teba lui Ismenos urlă în țara lui Cadmos,
De acolo vine zeul și anunță venirea altui zeu.

Binecuvântată Grecie! Tu casa tuturor celor cerești,
Deci, e adevărat ce în tinerețe cândva auzirăm?
Sală festivă! Podeaua ți-e marea! Și mesele munții,
Adevărat construite în vremuri apuse!
Dar tronurile unde-s? Templul și unde pocalele,
Unde cele pline de nectar, zei cu pofta cântecelor?
Unde, unde strălucesc ele, îndepărtate în spatele
Unor vorbe izbitoare?
Delphi ațipește și unde mai răsună marea îndemânare?
Unde este cea mare trecere? Unde se dau fericirile
omniprezente din aerul limpede deasupra ochilor?
Părinte eter! Așa se coace zburând de pe limbă pe limbă
De mii de ori, și nimeni nu putea îndura singur viața;
Un astfel de bun împărțit cu bucurie străinilor,
Va fi o fericire, forța cuvântului adormit va creste
Tată! Senină! Și va răsuna, atât cât poate, vechiul
Semn, de la părinți moștenit, izbitor și creator.
Pentru că așa intră celeștii, spărgând profunda trecere
Din umbre spre a oamenilor zile.

Imperceptibili vin, se străduiesc spre ei
Copiii, prea strălucitoare vin, fericirea s-o orbească,
Și se feresc de oamenii care abia știu să spună semizeu,
Cine pe nume îl știu, pe aceia îi umple cu daruri.
Dar curajul lor este mare; inimile lor le umple
Bucuriile cu greu, ei știu să folosească bunurile,
Creează, risipesc, și aproape devin ne-sfințenia sfântă,
Pe care îi atinge prostia și bunătatea
Cu o mână plină de binecuvântare.
Cereștii tolerează asta; dar apoi, în adevăr
Vin ei înșiși și, ca de obicei, fericesc oamenii
Și zilele spre a vedea cele dezvăluite, fața
Acelor pe care, cu mult timp în urmă, îi
Numeau unul, alții sau toți
Umplând adânc pieptul cu suficiență secretă,
Dar mai întâi numai cu bucurii și cu toate dorințele;.
Așa este omul; când binele îi vine și primește daruri,
Însuși zeul lui, nu-l știe și nu-l vede.
El trebuie să-l poarte mai întâi; ca să-l numească drag,
Deci, acum cuvinte trebuie să răsară precum flori.

Acum se gândește serios să onoreze zeii binecuvântați,
Într-adevăr, totul trebuie să ridice laudele în slăvi.
Nimic nu are voie să vadă lumina ce nu place Înaltului,
În fața eterului nu este potrivită încercarea nimicului.
Deci, în fața cerescului se cuvine a rămâne demn,
Popoarele se ridică glorioase și împreună,
Unele cu altele, ridică temple și frumoase orașe
Spre Vest, și nobilii, urcă peste maluri –
Dar unde sunt ei? Unde înfloresc cunoscutele,
Coroanele sărbătorilor?
Teba se ofilește și Atena; armele nu mai foșnesc
În Olimp, nici carele de aur ale jocului de luptă,
Iar navele Corintului nu se mai împodobesc cu flori?
De ce tac și ele, vechile sfintele teatre?
De ce nu se fericește dansul de ofrandă?
De ce nu, ca întotdeauna, fruntea unui bărbat
nu schițează conturul unui zeu,.
De ce nu se pune, ca întotdeauna, pecetea
pe fruntea înghețatului?
Sau a venit el însuși luând forma omului, terminând
Și sfârșind consolând cereasca sărbătoare.

Dar prietene! Venim prea târziu. Zeii trăiesc,
Însă deasupra noastră, într-o altă lume.
Nesfârșiți par și de seamă dau puțină atenție
Faptului că trăim, așa de mult ne apără celeștii.
Căci nu întotdeauna, un vas slab îi poate ține,
Doar vremelnic omul îndură plinătatea divină.
Visul lor este cel al vieții noastre. Dar sala lor nebună
Ajută, câte greutăți și insomnii face somnul noaptea,
Până când eroii au crescut destul în leagănul sfânt,
Inimi în putere, ca de obicei, sunt a celor celești.
Tunete vin asupra lor. Între timp îmi pare
Că mai bine dormitezi decât să fii fără tovarăși,
Astfel să stai, și ce să faci, și ce să spui;
Nu știu de ce poeții într-un timp pustiu mai cântă?
Dar ei sunt, zici tu, ca preoții zeului vinului,
Care treceau din țară în țară prin sfânta noapte.

Și anume, ca acum ceva timp, ni se pare mult,
Toți cei care pe care viața îi fericesc se urcă,
Când Tatăl și-a întors fața de la oameni,
Și jalea, pe drept, a venit peste pământ,
Când în cele din urmă a apărut un geniu liniștit, ceresc
Consolând acel sfârșit al zilei și dispăru,
A lăsat ca semn, că odată el a fost acolo și va veni
Din nou dacă cerescul cor se va întoarce în ofrande,
Pentru care, ca de obicei, dacă noi ne putem bucura,
De bucuria lor, cu duhul, cel mare va fi prea mare
Printre oameni și încă, încă lipsesc cei puternici
spre cele mai înalte bucurii,
dar unele mulțumiri mai sunt încă în viață.
Pâinea este rodul pământului, și de
Lumină binecuvântată-i,
Iar de la tunătorul zeu vine bucuria vinului.
De aceea ne gândim și la cele cerești, care altfel,
au fost aici și se reîntorc la timpul potrivit,
De aceea cântă rapsozii cu seriozitate zeul vinului
Și fără orgoliu ei laudă bătrânul zeu.

Da! Pe drept spun ei, că el împacă ziua cu noaptea,
Călăuzește veșnicele stele ale cerului în sus, în jos,
Mereu fericit, ca frunza veșnic verde a molidului,
Că el iubește, și coroana, pe care a ales-o din Efes,
Fiindcă el rămâne întotdeauna pe urmele zeilor fugiți
Și-i duce pe cei fără de Dumnezeu spre întuneric.
Ce a profețit vechiul cântec despre copiii lui Dumnezeu,
Uite! Noi suntem, noi; fructele hesperidelor!
Minunat și sigur este atunci când se împlinește omul,
Crede, cine a încercat! Dar atâtea se întâmplă,
Nimic n-are efect fiindcă suntem fără inimă, până și
Părintele Eter i-a recunoscut pe toți, toată lumea.
Dar între timp vine ca o fluturândă torță a
Preaînaltului Fiu, Sirianul, coborând pe o umbră.
Binecuvântat clarvăzător; un zâmbet din sufletul
Zăvorât strălucește, luminii însă își ascunde încă ochiul.
Titanul visează și doarme mai blând în brațele pământului,
Chiar acel Cerber invidios, bea și doarme.