Croncăne ciorile
înspre oraș în stoluri zburătoare,
încep curând ninsorile –
fericit cel ce patrie are!.
Acum încremenești,
privind înapoi, ah, nesfârșit.
Nebun ce ești,
de ierni să fugi în lume, rătăcit!.
Lumea e o poartă,
spre mute, reci pustiuri, mii.
Cel ce-a pierdut odată
ce ai pierdut, nu se mai poate-opri.
Palid poposești la drum,
pe drumul iernii blestemat,
asemeni unui fum
cătând mereu spre cerul înghețat.
Zbori, pasăre, și du
în tonul pustei cântul tău.
Nebunule, ascunde-ți tu
inima-n sloiuri și gând rău!
Sensul versurilor
Piesa descrie sentimentul de singurătate și regret al unei persoane care a părăsit patria și se simte pierdută și dezolată. Iarna servește ca metaforă pentru starea sa interioară rece și pustie, iar amintirile trecutului îl bântuie.