Păianjenul țese pânza lui
și singura fiică nu mai ești;
tace sufletul meu în pernă
și arde tămâie
până la o lentă agonie,
fii prezent dar în concediu,
strălucitor și salubru aerul nu vibrează
și mă emoționezi,
de numai piatră Sinai.
Acum nerușinată hrănești razele
unei pânze
pe care o filezi din zori și până-n seară
și în sarcină
pretenția să te numești viață.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de așteptare și dezamăgire profundă, folosind metafora păianjenului care își țese pânza. Vorbește despre pierderea inocenței și despre o agonie lentă, sugerând o luptă interioară cu pretențiile vieții.