Versuri corectate și adnotate
Inexorabilte succedă şicitește numărul tău de tricou;nimic nu îți incumbăși la nimeni nu mai aparții;cine te-a zămislit era ușuratic,dai de înțeles unui zeucare avansează de-a lungul taluzului.Trezești pământul,aripi de iasomieiau aerulcând severă seara te învelește;dar tu nepăsătornu asculți beznelenici nu te tulbură frigulfără glascare scorojește oaseledinspre carul elegantpe care îl scrutezi tresărindca o insectăfrugală a … Citește mai mult
Ochi evazivi,Ochi care nu te întreabă ce,Ochi anemici care se uită la tine absenți,Ochi sfioși – câte furtuni au îndurat;Ochi anchetatori – știu deja adevărul lor;Ochi de orez suflat, vată de zahăr,Ochi inca, ochi akan,Ochi èёrnye,Ochi de nisip – ai acelui deșert pe care nisipul mă împiedică să-i zăresc,Ochi oltenești,Ochi romi, ochi gagè,Ochi Milano, ochi … Citește mai mult
Te-am ridicat şi rostogoleaidusă de către un fir de vânt,Nyx veşmântul negrucând Hecate răpeaşi purta departe;te-am ridicat şi semănai,Eu plecam,valizele de la o sfoară,intima esenţăpe pielecam cusută de un ac.
Acum nu rămâne decât să închid ochiiși să respir încetpentru că vreau să te simt,primăvară,și să te îmblânzesc,frumoasă și gitană cum eștiși distantă,și platoșa ta de mister și de sticlăse dizolvăîn apusul care te întâmpină,în apusul care îmbracă drumul tău.
Absorbită, dintre crini culeasă,ce ardoare te contemplă?Tăcerea găsește voceunde suflet de piatră te îngroapă.O fi pace sau poate război?O fi fatum precum împușcătura în ceață?Dar tăcerea te seduce și orbita deviază,deja înălțată și imaculată,din acei crini ridicată.Și devii primăvară…
Din vârfeu vă observ,ultima cupă vărsată,nu rămâne decât uluire.Şi n-avem ţară,n-avem sat,muzicienii lui Dumnezeu şi ai Mamonei,barzi în exilce într-o limbă care nu-i a lordeclamă versuri.Cosmosul este un semicercpe care eu îngrop,un nor de tulîn intriga evenimentelor;de copilmă mişcam cu privirea în pământ,încă mai am dâre de salivăpe gurăşi nu sunt decât o umbră,o pisică … Citește mai mult
Timpul s-a opritși ei tot aceiași cu țanțoșia uzuală;inima mea în gâfâit de sertralină,amorțită,Venus neagrăcare dreptul țesește,o felină trezind în joacă;la ușă cinecălușelul cheamă,lacrimă de nailonla pian stinsă,a ta esență a pielii de cașunde gard viu se înalță, roșu sângeapusul erosului;și să satur setea meafără Ierihon depărtat.
Păianjenul țese pânza luiși singura fiică nu mai ești;tace sufletul meu în pernăși arde tămâiepână la o lentă agonie,fii prezent dar în concediu,strălucitor și salubru aerul nu vibreazăși mă emoționezi,de numai piatră Sinai.Acum nerușinată hrănești razeleunei pânzepe care o filezi din zori și până-n searăși în sarcinăpretenția să te numești viață.
Și era frontiera,Era roua de pământ fertil…Râul frângea deja iluziile meleȘi vestul se reliefa în depărtareUnde primele piscuri carpatice îmi vorbeau de acasă… Vara era departe,Dar de acel pământ și de acele pietreMi-aș fi zdrobit în continuare mâinile…Rămân amintirileȘi câteva zile în plusdăruite timpului care se scurge.
Simplu ca un abandon,ademenitor ca o chemare,muza cântecelor de vecernie,obila certitudine,elementara vremelnicie,spic de grâu în mai,trandafir purpuriu, floare de lotus,rezonanța armonioasă a celestului păr de calblond-cârmâz…Cerul se stinge,pământul zaceîn aspra savoare a sfârșitului de ziși tu, legănată de vrajă,visezi, amica mea.