La Capri, pe partea dinspre sud-vest,
am găsit o grotă micuță, necunoscută,
unde nu erau oameni și am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-și piardă
toată singurătatea.
Toți peștii din noi
au evadat pentru un moment.
Peștilor reali nici nu le păsa.
Nu le deranjam viața personală.
Treceam în liniște peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonașe albe care se ridicau la suprafață
spre soarele care lumina ambarcațiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.
Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roșie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neștiută –
cineva ar trebui să picteze o femeie
fără togă sau eșarfă
așezată pe o sofa adâncă precum un cavou.
Pereții acelei grote
aveau toate nuanțele de albastru și
tu ai spus „Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului”. Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată rușine.
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență intimă și eliberatoare într-o grotă ascunsă din Capri. Naratorul reflectă asupra frumuseții naturii și a sentimentului de a se pierde în moment alături de persoana iubită.