Liniște.
Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
În piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cântec cânta-n mine-un dor
ce nu-i al meu.
Se spune că strămoșii cari au murit fără de vreme,
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin,
vin să-și trăiască mai departe
în noi
viața netrăită.
Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.
O, cine știe – suflete, -n ce piept îți vei cânta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pe harfă de-ntuneric – dorul sugrumat
și frânta bucurie de viață? Cine știe?
Cine știe?
Sensul versurilor
Piesa explorează tema liniștii profunde și a legăturii cu trecutul, sugerând că emoțiile și experiențele strămoșilor pot continua să trăiască în noi. Vorbește despre dorința de a trăi o viață împlinită și despre misterul destinului sufletului.