Lucian Blaga – Cântecul Focului

Cântecul focului.
În fabula verde și calda-a naturii
tu crengi ai, iubito, nu brațe,
și muguri îmbii, cu mlădițele prinzi.
Descânzi dintr-un basm vegetal, al răsării?
Ia seamă să nu te aprinzi
cum se-ntâmplă adesea cu lemnul pădurii.
În chipuri atâtea, flacăra-ntâmpină pasul
oricărei fapturi pământene,
și drumul i-atine și ceasul.
Îmi spui:
„Nimic nu s-aprinde, și nimeni, de raza de lună”.
Și-n galeș surâs înflorești mulțumită, crezând
că sorții îi stai împotrivă, oricând,
c-o șăgalnică vorbă.
Îngădui răspuns înălțat peste timp, peste loc?
Fapte, o, câte-aș putea înșira,
ciudate-ntâmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă, ce-arată
că sunt cu putință și un asemenea foc,
și asemenea arderi.
Ia totul scânteie din toate. Tâmpla s-aprinde
de tâmpla, și piatra de piatră.
O stea nevăzută ia foc în cădere, din gerul
văzduhului. Arde-n armură, sub zea cavalerul,
femeie învinsă, minune fără veșminte, strângând
lângă vatră,
Și-aprind licurici, ei însuși, din dragoste rugul.
Iubirea țâșnește din țărână și face pământului aură
s-ajungă-n țării, s-acopere crugul.
Rareori numai, sfârșitul nu e cenușă.
Cât e întinsul și-naltul luminii,
dumnezeu singur arde suav câteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruță și mângâie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cât e întinsul, cât e înaltul,
noi ardem și nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi
mistuindu-ne unul pe altul.

Sensul versurilor

Piesa explorează natura duală a focului, atât ca element creator și purificator, cât și ca forță distructivă. Metaforele naturii și ale iubirii sunt folosite pentru a ilustra modul în care pasiunea poate consuma și transforma, lăsând rareori ceva intact.

Lasă un comentariu