La tâmple prea de timpuriu cărunt,
am fost de față oare pe la răspântii
în zilele când zece mii
de greci se osteneau spre Trapezunt,
venind pe-ntoarse cai din Babilon?
Cei ce lăsau în urma lor
praf ridicat din mers – un nor,
văzând în zare dunga mării, albăstrie,
în strigăte au izbucnit, curmând un dor:
Thalatta! Thalatta! Marea! Marea!
De-atâtea-mi amintesc, de cazne și pârjol,
prin toate țările,
de-un vuiet larg ca mările.
Sau am citit cândva povestea
în cronica lui Xenofon – și toate-acestea?
Oricum, nebunul chiot, iureșul de bucurie
închis în mine l-am păstrat în amintire vie:
Thalatta! Thalatta!
Greci, zece mii, ostași purtând poveri
de scuturi și de lănci, cândva plugari, păstori, năieri,
deșerturi străbăteau pe unde mielul
nu paște, roua firavă nu cade, asfodelul
nu înflorește. Gloatele-ndurară
prin teamă arsă rătăciri, prin mlaștini miasme,
foc vertical, amiezi de vară,
pe la confinii, între gând și moarte.
Marea zărind apoi lucind, grecii strigară
din adâncimile ființei lor, din spulber,
către liman, până departe:
Thalatta! Thalatta!
Se îngânau talazuri. Fost-am eu de față?
Sau întâmplarea mi s-a-ntipărit
prin tainițe de suflet – ca un mit?
Bătând tărâm prin crunte văi
și prin netrebnic timp,
adesea amăgit de dunga șinilie
a unei izbăviri mereu visate,
se face uneori că însumi scot
nebunul strigăt, chiotul de bucurie,
și, fără mare-n față, vestea mării mi-o repet
cu ochi pierduți, ca un netot:
Thalatta! Thalatta!
Prin vremi, demult cândva sau nu demult,
mi s-a-ntâmplat aceasta iarăși.
Prin val-vârtejul anilor mi s-a-ntâmplat.
Mă-ntorc, mi-ascut auzul și ascult.
A fost aceasta – când? Să nu spui: ieri.
Subt alte cumpene a fost, subt alți prieri.
A fost când Asia, cu pulbere de oase,
se-ntinse peste creștetele noastre,
peste meleaguri mândre și cetăți frumoase,
până la holdele bătrânului Danubiu. Unde umblam,
umblam vădit spre ziua mea din urmă.
Cuprins pe la răscruci de spaimele ce scurmă,
mă furișam prin soartă și rumoare.
O umbră doar în dezolare.
Subt neguri rătăcind, printre paragini,
treceam prin rele vânturi, care
cătau ființa să mi-o stângă,
cătau și ochiul să mi-l sece,
ce nu-i decât o lacrimă mai mare.
Nu marea-albastră, nesfârșită fără șoapte,
ci mulcomul surâs
cu care o femeie de lumină poate
să-ntâmpine o inimă în noapte
mi se ivi atunci în cale. Nu marea, nu!
Dar zece mii de greci, ca în vechime
scuturi de aur ridicând, strigară-n mine
c-un singur chiot:
Thalatta! Thalatta!
Sensul versurilor
Piesa explorează tema amintirii și a nostalgiei, evocând imaginea a zece mii de greci care zăresc marea după o călătorie lungă și dificilă. Naratorul se întreabă dacă a fost martor la acest eveniment sau dacă este doar o amintire înrădăcinată adânc în suflet, simbolizând dorința de eliberare și împlinire.