Te irosești în încordări de arc
lângă roțile mari de oțel.
Strivești între degete sânii materiei.
Îți sunt de păcură mâinile și afumate în zorile.
Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră,
pentru tine mașinile cântă
mai frumos decât privighetorile.
Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră,
tu știi că frumoase sunt
umai lucrurile ieșite din puteri omenești.
Tu știi că nici o stea
n-a fost făcută de mâna ta,
și-ți zici: orice-ar spune prea mulții gureșii poeți,
nici o stea nu-i frumoasă.
Din fântâni sfredelite-n osia planetei
îți scoți gălețile de foc.
Nu te cunosc, nu mă cunoști,
dar o lumină alunecă
de pe fața ta pe fața mea,
și-o strig în sfintele vânturi.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața unui muncitor industrial, alienat de munca sa și deconectat de frumusețea naturală. El își găsește o frumusețe proprie în creațiile umane, respingând idealizarea naturii.