Aici,
în camera vieții mele
obiectele continuă să se schimbe.
Scrumiere pentru a plânge,
fratele care suferă din zidurile de lemn,
cele patruzeci și opt de taste ale mașinii de scris
fiecare un glob ocular care nu este niciodată închis,
cărțile, fiecare concurent într-un concurs de frumusețe,
scaunul negru, un sicriu de câine din Naugahyde,
prizele de pe perete
așteptând ca o peșteră de albine,
covorul de aur
o conversație cu tocuri și degetele de la picioare,
șemineul
un cuțit care așteaptă cineva să-l ridice,
canapeaua, epuizată de efortul unei curvă,
telefonul
două flori care se înrădăcinează în cruce,
ușile
deschiderea și închiderea ca niște scoici de mare,
luminile
pândindu-mă,
luminând atât solul cât și râsul.
Ferestrele,
ferestrele înfometate
care alungă copacii ca unghiile în inima mea.
În fiecare zi hrănesc lumea acolo
deși păsările explodează
dreapta și stânga.
Hrănesc și lumea aici,
oferind biscuiți cățeluși de birou.
Cu toate acestea, nimic nu este doar ceea ce pare a fi.
Obiectele mele visează și poartă costume noi,
constrâns, se pare, prin toate cuvintele din mâinile mele
și marea care îmi bate în gât.
Sensul versurilor
Piesa explorează modul în care obiectele dintr-o cameră pot reflecta stări emoționale și percepții subiective. Obiectele sunt personificate și devin simboluri ale unor aspecte ale vieții și ale psihicului uman, sugerând că realitatea este filtrată prin experiența personală și emoțiile individului.