Gândurile-mi apasă tâmplele în lumini de semafor,
Printre oamenii-ncărcați cu deziluzii încerc să mă strecor.
În depărtare indivizi caută mâncare prin gunoi,
Iar umbrele lor se transformă-ncet, încet în strigoi.
Ca și Octavian Paler, am parte de clipe solitare,
În discuții cordiale se pierd nopți suplimentare.
Fără grimase involuntare, interiorul plin de frământare,
Invidia omniprezentă ca panourile publicitare.
Îmi port lumina-n vid, constanță universală,
Știu, spectrul e vizibil, transparența sufletului sufocat, dar viu.
Încerc să fiu clipa, atingerea și sensul,
Dragoste-n absolut, iar atunci chiar nu mai contează restul.
Căci poezia muzicii o țin ascunsă-n astral,
Nimic colateral, momentul zero, vers atemporal.
Sunt în camera mea acum, și-o să tac din gură,
Las piesa asta să respire ca forma pură-n arhitectură.
Obosit, dar lumina lămpii-mi încălzește pleoapele,
Salteaua e tare, cearceaful rece, mă doare spatele.
Șoaptele muzicii gâdilă frecvențele joase,
Tablouri sfioase îmi generează mii de nebuloase.
Pe retină-mi dansează visele, la rezoluții 4K,
Corpul stă agățat de albul infinit din Antarctica.
E pauză-n noapte, cu creier de smarald
Trezesc lumini polarizate în care-apoi mă scald.
Și ignor mii de vorbe pierdute-n efemer,
În noiembrie bântui orașele-n lung și-n lat ca Homer.
Hipnotizez poetic, analizez estetic,
Fotografiez sincretic, mă enervez sintetic,
Da’-mi păstrez filosofia-n pictură, ca Gustav Klimt
Și nu te mint, eu îți spun sincer doar ce simt.
Iar întunericul ăsta naște lumină – Mircea Eliade,
Clar de lună, serenade, în zeci de episoade,
Da..
E doar un vers din univers.
Sensul versurilor
Piesa este o introspecție asupra vieții, societății și artei. Versurile explorează sentimente de melancolie, dar și speranța și frumusețea ascunsă în lume.