Bogdan Petriceicu Hasdeu – Domnița Voichița

Partea intaia
“Atunci voios si aprig ea
razboiul in fruntea ostii sale a trecut. ”
Puskin: Poltava
Cu adormitele lui valuri
se mișcă Sociul între maluri
Și pe deasupra lui ușor,
abia se simte-o dulce boare
de vant, ce-n drum spre-o alta zare
pe mai departe pleacă-n zbor.
Ici-colo, salcia pletoasă,
pe maluri, tanara-i tulpina
spre fața râului și-o-nclină
Vorbind cu unda somnoroasă.
Și Sociu-n matca lui bătrână
c-un murmur șoaptă i-o îngână.
Prin pânza apei străvezie
arar un peștișor tresare
Și iar în adâncimi dispare
ca o săgeată argintie;
sau câte-un pui de rândunică
muindu-și vârful de aripă
zglobiu coboară pentr-o clipă
Și iar spre ceruri se ridică.
Iar alteori, pe înserate
o luntre lunecă ușor
cu două umbre-mbrățișate
În legănarea unui dor:
pescarul tânăr, în nestire
ca-n vis, cu draga lui plutind..
Atunci din ceruri, de uimire
cu-ascunsa patima si jind,
privind umana fericire
mai vii și stelele se-aprind.
Dar, iată, zăngănit de arme
da toată liniștea s-o sfarme
Și-un țipăt crunt: „razboi, razboi“
cu spaima-n suflete pătrunde
Și – Dumnezeu mai știe unde? –
Îndrăgostiții amândoi
se duc, se pierd printre răchite,
În luntrea cu lopeti grăbite.
Stau două tabere-n tăcere
pe maluri, cu priviri severe
păndindu-se în ceas avan.
Se ceartă între dânșii frații
Români ce-s fiii unei nații
coborâtoare din bărbații
viteji ai marelui Traian.
Căci iată, al Moldovei Tată,
Ștefan, erou între eroi,
slăvit de românimea toată,
cu vodă Radu să se bată
pornește astăzi în război,
În multe bătălii călită,
ostirea lui sta pregătită
Și-asteaptă al poruncii semn.
Iar Ștefan astfel își cuvântă
Înflăcăratul lui îndemn:
“Voinici cu inima bărbată,
voi, dragii mei osteni și frați,
o rugă Domnului n-ălțați.
De Dreapta-o Sfântă nu o dată
am fost în lupte apărați
Puternică-i valaha țara,
e plin de aur Radu-al ei,
dar pentru-al vostru sfânt temei,
străbunul paloș să nu zacă
tăcut și ruginit în teacă!
Porniți la luptă, pui de lei!
Să nu dați neamul de ocară,
ca altfel grea va fi dojana
pe gința noastră moldoveană,
pe oastea și pe Domnul ei! ”
Atât vorbi. Căutătura
Și-o-atinți apoi spre-ai săi.
Și a simțit deplin căldura
acelor inimi de flăcăi
ce i-au răspuns c-un falnic “Ura! ”
Înfrîorând și munți și văi.
Prelung un bucium dă semnalul.
Se-azvârle Vodă-n șea, măreț.
Nerăbdător nechează calul
Și tremură sub călăreț.
Apoi copitele-și avântă
Și drumului se-așterne-n zbor
Și unde țărna o frământă
se-nalță o perdea de nor.
Rasună-n patru zări ecoul
sublim al glasului domnesc
ce poruncește:
“înainte! ”
Și toți năvală-n vijelii
pornesc, iar soarele fierbinte-
rasfrânt din marele-i tării
pe zale cu-argintate ținte-
Și el ia parte-n bătălii,
pe coifuri, lănci și steaguri sfinte
jucându-și razele aurii.
În toiul luptelor, în grabă
cu spada-ntinsă spre Ștefan
se-arunc-orbește un ostean.
Dar lovitura lui e slabă
Și vodă nu-i atins defel.
Prin oțelitele lui zale
nu trece paloșul de-oțel
Și mândru-n fruntea ostii sale
se-arată tot mai teafăr el.
Pesemne-a fost să-l dăruiască
Și soarta c-un destul noroc,
căci n-are fală strămoșească
un alt Ștefan să pună-n loc.
De-aceea pronia cerească
ni l-a păstrat ca pe-un zalog.
Acolo unde în urgie
se-avântă Ștefan-Voievod,
e pas cu pas în bătălie
urmat de-un credincios aprod.
Și ei vegind la datorie
cu cinste slujba și-a-mplinit
făcându-l una cu țărâna
pe acel dușman nelegiuit
ce-asupra domnului său mâna
să și-o ridice-a îndrăznit.
Dar milă-l prinse când sărmanul văzu,
lăsând privirea-n jos,
pe cel răpus. Era dușmanul
atât de tânăr și frumos!
“Păcat de el că înainte
mi-l scoase ceasul blestemat!
Altminteri, zau, l-aș fi cruțat.. ”
Și-a spus cu-ncetosata minte,
cu sufletul împovărat,
Ștergându-și lacrima fierbinte
aprodul trist și-ngândurat.
Cu somnoroasele lui unde
Se scurge Sociul liniștit,
Da soarele în asfințit,
Și după dealuri se ascunde.
A nopții mantie-nstelată
o-mbracă zările pustii.
Pe cerurile ei tarzii
se plimbă luna-ndurerată
Și raza-i tristă și-o revarsă
pe cei ce-n nemurire duși
acuma zac pe câmp răpuși
cu fața în țărîni întoarsă.
Se vede soarta-ndurătoare
o moarte blândă le-a trimis.
Cum zac pe câmpul de onoare
ei parcă-mbrățișează-n vis
pământul strămoșesc pe care
al biruinții steag e scris
cu jertfa lor triumfătoare.
Sublim li-i somnul-n veșnicie!
Eu moartea lor o pizmuiesc
Și-un astfel de sfârșit doresc
să-mi fie hărăzit și mie!
Căci mult mai bun mi-ar fi ca traiul
trândav al patimei lumești
În care nu poți să-ntâlnești
decât trădarea, putregaiul
Și amici din cei cu două fețe,
cu suflet sterp și venetic,
nesimțitori la frumusețe,
vicleni și lași și de nimic.
Rănit în bătălie, Radu
cu câți osteni i-au mai rămas,
trecându-i Dâmboviței vadul,
Înfrânt spre țara lui s-a tras.
Dar în Suceava, sub mari arce
de flori, în cântec de norod,
În Scaunu-i domnesc se-ntoarce
Ștefan, cu-al biruinței rod.
Din falnicii Carpați și până
În Serbia, departe-n zări,
Și de la Dunărea bătrână,
la țărmul vechi al Negrei Mări,
de spada lui cutezătoare
Și nendoită de furtuni
Sunt puse semne de hotare
pământurilor din străbuni,
Osmanul, ungurul, poleacul,
cu teamă, slava-i recunosc.
Ca rudă și prieten, placul
i-l face țarul de la Mosc;
iar papa Sixt, cu-al sanctității
lui har îl laudă deplin,
numindu-l “Print al libertății”
Și- “Atlet al neamului creștin”!
Ce oare încă de la soartă
Și altceva ar mai fi vrut
ca umbla-atât de abătut
de parcă-o mare grijă poartă?
Ce nouri îi întunecară
mândria lui de voievod?
Ce gânduri negre oare-l rod?
La Soci, pe-a Radului fecioară
În lupte-a prins-o un aprod.
Și-acum, Domnița-ntr-o chilie
e-nchisă-n turnul sucevean
Și-și plânge viața în robie
Și-și blestemă pe-al său dușman,
Ci șoapte-n târg, clevetitoare,
Încep să umble despre Domn
ca ziua-ntreaga tihna n-are
Și noaptea-ntreaga n-are somn.
Ca tot spre turn își face cale
să vadă cu Domnița ce-i?
Ca zi și noapte-i dă târcoale
Și e topit de ochii ei..
(Sfârșitul părții intâia).
Partea a doua
E-atata jale-n tânar pieptul el
Caci dorul libertatii o ucide.
Obrajii-s pali. Dar in priviri livide
Se-ascund razvratitoarele scantei.
Ci nu sta intristata.. Doar sa vrei
Si poarta temnitei se va deschide!
Lermontov: Vecina
În vremi ce sunt demult purcese,
pe-un câmp paraginei lăsat,
ai Genovei negustorese
feciori cetate-au înălțat.
Dar nu știm nici de ce-o zidira,
nici pentru cine și nici când.
În ea muntenii locuira,
apoi s-au pripășit pe rând
din lumea-ntreaga toți fugarii
de-un slobod drum aici atrași:
Silvanii, ungurii, tatarii,
muscali, bulgari, sârbi, leși și sași
Și toți câți vânturați ca pleava
să vie prins-au obicei.
Cetății i s-a spus Suceava
După un râu din preajma ei.
Așa îmi fuse povestită
de un unchiaș sfătos și bun
legenda ei învăluită
de ceața unui timp străbun.
Coloane drepte-i țin frontonul
pe-un zid ce încă-i nesurpat
Și sta și azi pe el blazonul
lui Andrei Doria sculptat.
Acoperit de mușchi și vița
se-nalță sumbru și temut
un turn și tânăra Domnița
În el cu jale-a petrecut.
Din geamul scund, spre zări, tăcută,
cu ochii marii suferinți
privea spre țara ei pierdută
Și suspina după părinți.
Iar pe obrajii ei, amare,
ca pe petala unei flori,
dau licăr de mărgăritare
Și lacrimile uneori.
Dar ea, smerita sub icoana,
Îngenunchea cu gând supus,
punându-și fără de prihană
nădejdea toată-n Cel-de-Sus.
Acum ea zace zăvorâtă
Într-o chilie mohorâtă
de dorul patriei tânjește
Și-n nimeni milă nu trezește.
O vorbă nimeni nu-i sa-i spuie
ca-n preajma ei un altul nu e
decât strajerul de la ușa,
ursuz, cu chipul de cenușă,
tăcut și fără de privire,
Într-o cumplită-ncremenire.
Ci Ștefan către turn cutează
Și-n prag ajuns, se minunează.
La baldachin perdeaua-i trasă
Și-n așternutu-i de mătasă
c-o sfântă nevinovăție
Domnița-n visul ei zâmbește.
Roșată din obraji e vie
apoi ca neaua se topește
Și-ntreaga, dulcea ei suflare
e numai dor și desfătare.
“O, Doamne, îngeresc i-e somnul! ”
vrăjit își zice Ștefan Domnul
veghind în prag și-ar fi în stare
un veac întreg, în nemișcare
aici sa stea, sa tot privească
făptura ei dumnezeiască.
Voichița pleoapele-și ridică
În dulce revărsat de zori.
Cu ochii galeși visători,
privește-n jur. Deodată strigă:
Ah, Voievodul! și aici
vii toată tihna să mi-o strici!
Om rău, cum oare te înduri
de tata să desparți o fiică
Și țara ca un hoț să-i furi
Și stăpânirea să i-o iei?
Ce mârșăvie venetică
te-aduse iar în ochii mei?
Hai, fugi din cale-mi! Pleacă! Piei!
Ștefan:
Cu multă vreme înainte,
Voichito, vai! am așteptat,
cu sufletul îndurerat,
dojenitoarele-ți cuvinte.
Mâhnirii tale îi sunt vina.
Păcatul să-l răscumpăr vin.
Căci vieții, tu îmi ești lumina
Și numai ție mă-nchin.
Trăiește tatăl tău, întreaga
Îi dau moșia înapoi!
Și tronu-i dau căci tu mi-esti dragă
Și doar pe tine eu te voi!
Arată-te îndurătoare
cu ale mele suferinți!
Ți-astern și slava-mi la picioare
Și falnicele-mi biruinți –
dar tot ce-a fost urât odata
uitat rămâna în vecii.
Îți cer cu inima curată,
Voichito, Doamna mea să fiii
Voichița:
Maria-ta, ce mișcătoare
cuvinte te pricepi să spui!
Dar uiti ca-ntemnitata-s oare?
Și unde? și din vina cui?
Ștefan:
De ce cu-atâta nedreptate,
Voichito, mă mâhnești mereu?
Au n-ai întreaga libertate?
Nu în robia ta sunt eu?
Întinde-mi, scumpo, dalba-ți mâna
Și toți ostenii mei te vor
cinsti ca Doamna și Stăpâna
a Domnului și-a țării lor!
Voichița:
Dar chinu-ntemnițării mele
cum poate fi uitării dat?
Doar sângele-ar putea să spele
acest înjositor stigmat.
(Sfârșitul părții a doua).
Partea a treia
Și-n țara noastră-n vremi trecute
când încă neamul moldovean
Își mai păstra a sa virtute
de neânduplecat Roman
robiei neplătindu-i biruri,
erau petreceri și la noi
Și se făceau și-aici turniruri
În care se-ntreceau eroi.
Și toți atunci pe-aceeași treaptă,
de la pastori pan-la boieri,
cu Domnul țării-n lupta dreaptă
uitau de rang, de neam, de-averi.
Iar fetele, ca o răsplată,
Împodobeau pe-nvingători
cu o cunună minunată
din cele mai frumoase flori.
Și-avea nu-ntotdeauna parte
slăvitul țării Voievod
cununa gloriei s-o poarte
ci omul simplu din norod.
Atunci, cu-nflăcărată odă
toți barzii îl suiau în slavi
pe cel ce-l întrecea pe Vodă
cu vitejeștile-i ispravi.
Și către el cătau cu-ardoare
priviri focoase de femei
ca nici nu mai știa sub soare
mai mare fericire ce-i.
O, vremi de înălțare sfinte!
Pe plaiurile strămoșești
de ele, azi, ne-aduc aminte
doar cântecele bătrânești.
Căci fala veche-a fost să piară
Și lumea-ntreaga a uitat
ca e la Dunăre o țara
c-un neam atât de apăsat.
Ba, unii spun chiar și-n batjocuri
ca-i neam robiilor menit..
Dar ce-a fost el pe-aceste locuri
ce fapte mari a săvârșit,
cum, înfruntând Sublima Poarta
Și-atâți bezmetici venetici,
tot el a Europei soarta
o hotăra, luptând, aici,
sub vânturile vremii toate
de care n-a putut fi zmult!
Vai, toate-acestea, din păcate,
uitate sunt demult, demult.
Ci iată, strălucește slava!
Bat toate tobele-n Suceava
căci Ștefan-Vodă hotărăște
voinicii-armura să și-o-ncinga
Și să se lupte bărbătește
iar cel ce-i mai viteaz, să-nvinga!
Și-arată sărbătoarea fața.
Un freamăt viu cuprinde piața
cu flamuri mari împodobită,
cu lanț de-argint împrejmuită.
Iar dincolo de lanț se-ndeasa
cu veselie zgomotoasa
mulțimea mustăcioasa care
asteapta-ntrecerea cea mare.
Bătrânii cu nepartinire
privind a luptei îndârjire
pe tineri vrând să-i necajească
Încep în glumă să vorbească:
„Ehei, în vremea dinainte
erau mai falnici luptătorii
Și-aveau și sânge mai fierbinte!
Azi de nimic nu-s buni feciorii,
abia pot sufletul să-și tragă
ca-ntrânșii n-au un pic de vlagă!
E drept ca vremea ni se duse..
Da-n vremea noastra altfel fuse. “
De-odată însă, o mișcare,
Înconjurat de-aprozi, călare
În piața intra Voievodul
Încins cu vitejeasca-i spadă.
Voios salută el norodul
care se-nghesuie să-l vadă.
Frumoasele, uitând sfiala,
spre el și ele dau năvala,
În ochii lor ca-ntr-o oglinda
vor chipul Domnului să-l prinda.
Dar Ștefan-Vodă mândru trece
cu ceata care il petrece
tăindu-i partie prin lume,
ducându-l către un cort anume
drapat cu scumpe catifele,
cu stema zimbrului pe ele.
Un slujitor in graba mare
o scară aurită-i pune
Și il ajuta să coboare
căci anevoie se supune
trapasul lui ca un taciune,
de seminție-arabicească,
deprins in lupte să gonească
Și care-acum, nervos, in jocul
copitelor, frământă locul.
Vazduhul fierbe de urale
În lauda Mariei-sale
Și cântece de bucurie
cinstesc mareata lui domnie.
Da-n cort e tihna lui de-o clipa
ca iar ca șoimul se-naripa
Și ager iar pe cal se-arunca
lăsând aprodului porunca
sa deie zvon in tot norodul
ca fi-va astazi Voievodul
cu cei viteji sa se intreaca,
dorind sa afle, astfel, daca
povara grijilor si anii
cei multi in lupta cu dusmanii
nu i-au stirbit cumva nesatul
de-a-si inclesta pe spada bratul.
Și da aprodul glasuire
poruncii intru implinire:
„Din luptători, acela cine
la glorie si cinste tine,
sa iasa, daca e in stare
cu-al tarii Domn sa se masoare!
Rasplata mare il asteapta
pe cel ce-nvinge-n lupta dreapta! “
Atata doar aprodul zise.
Mulțimea toata-ncremenise,
suflarea si-o opri si vantul.
Și toți tacura ca mormantul.
Dar iata, prinde-un glas sa zica:
„Eu îndrăznesc! “ și se ridica
un mandru cavaler in zale.
E-n floarea semetiei sale,
frumos la chip ca o fecioara
Și tanar ca o primavara.
Calare catre Domn porneste.
Pe frunte coifu-i straluceste.
La scara, lancea-i scanteiaza.
Din nou incremeneste gloata.
De-ntrecere vitejii-s gata.
Cu lancea, unul catre altul,
calare isi pornesc asaltul.
Și Ștefan știe sa abata
întaia lance-nversunata.
A doua oara se-ntalnira
Și lancile iar zanganira.
Pe Ștefan insa il infrunta
o lovitura si mai crunta
Și-i greu sa crezi! El se pravale
cu stropi de purpura pe zale.
Un murmur de nemutumire
strabate-ntreaga-nsufletire.
Eroul cu al carui nume
pe prunci puteau sa-i inspaimante
cand il rosteau, turcoiace mume,
acum de un copil infrant e!
Ci sprinten de pe calu-i sare
frumosul tanar si viteaz.
Privirile nu-i sunt amare
desi-i curg lacrimi pe obraz.
In suflet nu-i mocneste sfada
Și negre ganduri nu-l mai rod.
El mana-i alba ca zapada
Și-o-ntinde catre Voievod
Și-i spune: “Astazi dau uitarii
tot chinul ce l-am suferit
caci eu rusinea-ntemnitarii,
cu sange azi, am ispasit.
Dar fi-va tie sa se-nchine,
de-aci nainte viata mea
Și jur ca numai pentru tine
eu voi trai, Maria-tal”
Un singur om, cel ce-nainte
privise-ntrecerea tacut,
aceste ultime cuvinte
ce talc ascund, a priceput.
(Sfârșitul părții a treia și cea din urmă)