Poetul își citește versurile în fața orbilor.
N-ar fi crezut că o să-i fie atât de greu.
Vocea îi tremură.
Mâinile la fel.
Își simte fiecare propoziție
supusă unui test al întunericului.
Trebuie să se descurce singur,
fără ajutorul culorilor sau al luminii.
Un efort mult prea mare
pentru stelele din poemele sale,
pentru zorii de zi, curcubeiele, norii, luminițele, luna,
pentru peștii de culoarea argintului de sub apă,
ori pentru vulturul atât de tăcut din înaltul cerului.
Citește – de vreme ce e prea târziu să se oprească –
despre băiatul în jachetă galbenă de pe pajiștea-nverzită,
despre acoperișurile roșiatice gata de numărat în vale,
despre numerele nărăvașe de pe tricourile unor jucători
sau necunoscutul despuiat ce stă în ușa-ntredeschisă.
Și-ar dori să nu mai menționeze – deși nu are de ales –
toți sfinții de pe cupola catedralei,
fluturatul unei mâini de la fereastra unui tren,
lentilele microscopului, inelul ce aruncă o sclipire,
pânzele albe din cinematograf, oglinzile, albumul plin de chipuri.
Dar nemăsurată e bunătatea orbilor,
nelimitată le e îngăduința, mărinimia.
Ei ascultă, zâmbesc și aplaudă.
Câte unul chiar se apropie
cu o carte ținută pe dos
cerând un autograf de nevăzut.
Sensul versurilor
Piesa explorează dificultatea de a descrie lumea vizuală pentru cei care nu pot vedea, subliniind bunătatea și înțelegerea orbilor. Poetul realizează limitările limbajului său, dar găsește acceptare și apreciere în publicul său.