Caietul, de cadou, e-n mintea mea,
Plin de cuvinte bine memorate,
Care pierii îi vor rezista
La nesfârșit, chiar în eternitate;
Sau, cel puțin, cât inimă și cap
Vor reuși în lume să subziste;
Până uitării nu se vor fi dat,
Cu tine, amintiri au să existe.
Bietul caiet prea multe nu reține,
Răboj nu vreau, să-mi țină loc de dor;
Am renunțat la el și e mai bine
În minte să te port, triumfător.
De-aș accepta de note să m-ajut
Ar fi s-admit că pot să te și uit.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea de a păstra amintirile unei persoane dragi în minte, mai degrabă decât într-un caiet sau jurnal. Vorbitorul preferă să-și amintească persoana iubită în inimă, asigurându-se că amintirea ei va dura mai mult decât orice însemnare fizică.