Ierni patruzeci când te-or asedia,
Brazde săpând pe-ntinsul feței tale,
Livreaua tinereții duse va
Fi doar o zdreanță, fără de valoare.
Când întrebat de soarta frumuseții,
Sau unde ții comoara bărbăției
Dacă-ai să spui că-n ochii bătrâneții
Va fi proba rușinii și-a trufiei.
Căci mult mai mult ai fi de lăudat
De poți să spui ” Acest copil al meu
Mă însumează, m-a justificat”,
El strălucind ca succesor al tău.
El ar fi nou, tu vechi, dar în câștig
De sânge cald, când te va lua cu frig.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema îmbătrânirii și a pierderii frumuseții, sugerând că adevărata valoare constă în moștenirea lăsată prin urmași. Un copil devine o dovadă a existenței și o continuare a vieții, înfruntând astfel frigul bătrâneții.