De nu e nou nimic și tot ce este-a
Mai fost cândva, o, mintea cum se minte!
Născând idei în zilele acestea
Ea naște-un prunc născut mai înainte.
O, de-ar putea din cronici să apară –
Dând soarele cu veacuri înapoi –
Icoana ta de-atunci, când prima oară
Din duh în slovă prins-ai forme noi.
Abia atunci aș ști cum Lumea Veche
Te preamărea pe strunele uimirii,
De-s ei mai buni sau noi n-avem pereche,
Sau de-am rămas la fel sub crugul firii.
O, sigur sunt că-n vremile uitate
Ființe mai prejos au fost cântate.
Sensul versurilor
Sonetul explorează ideea că nimic nu este cu adevărat nou, totul având o origine în trecut. Poetul își imaginează cum ar fi fost iubita sa preamărită în vremurile vechi, reflectând asupra valorii și unicității ei de-a lungul timpului.