Walt Whitman – Cântec Despre Mine – 35

Vreți să vă povestesc o bătălie navală de demult?
Vreți să aflați cine-a câștigat-o la lumina lunii
și a stelelor?
Ascultați povestea, așa cum mi-a spus-o și mie
părintele bunicii mele, marinarul.
Inamicul nu trăgea chiulul pe vasul lui, crede-mă,
(îmi spunea el)
Era soiul de englez neaoș și dur, și nu-i soi mai
încăpățânat și mai îndrăzneț pe lume,
n-a fost și nici n-o să mai fie;
La apusul soarelui ne-a prins în grebla tirului său
înspăimântător.
Ne-am dat mai aproape; verigile ni s-au amestecat,
cu tunurile gură-n gură,
Căpitanul meu trăgea repede cu amândouă mâinile.
Primiserăm obuze de optsprezece livre sub linia
de plutire,
Pe puntea bateriei a doua, prima lor salvă
ne aruncase-n aer două tunuri grele
sfârtecându-i pe toți dimprejur.
Seara ne-a apucat în luptă, ne băteam încă pe întuneric,
La zece noaptea, pe lună plină, apa urcase
ajungând la cinci picioare;
Comandantul militar evacuează evacuează prizonierii din cală,
să le dea o șansă de scăpare.
Santinelele îi opresc pe cei care umblă razna pe punte
pe lângă depozitul de pulbere,
N-au încredere în mutrele-astea necunoscute.
Fregata noastră ia foc.
Unul întreabă: de ce nu ne retragem?
Altul : coborâm steagul și încetăm lupta?
Atunci râd mulțumit, aud vocea micului meu
căpitan:
N-am coborât steagul, apoi ridicând glasul:
abia acum începe porția noastră de luptă!.
N-au mai rămas decât trei guri de tun,
Una o-ndreaptă chiar el spre marele catarg inamic,
Celelalte două, bine încărcate cu mitralii,
reduc la tăcere pușcașii dușmani
și le mătură punțile.
Numai cafasul catargului mai susține focul
acestei mici baterii
Și ține zdravăn până la capăt.
Nici un moment de răgaz.
Șuvoaiele intră la pompe, incendiul
înaintează spre pulberărie.
O lovitură de tun zboară una din pompe,
toți cred că ne ducem la fund.
Senin stă-n picioare micul căpitan,
Nu pare grăbit, vocea lui rămâne egală.
Ochii lui ne dau mai multă lumină
decât felinarele noastre de luptă.
Către ceasul al doisprezecelea, sub razele lunii,
ni se predau.