Walt Whitman – În Zori Pe Câmpul de Luptă

O vedenie pe câmpul de luptă,
în zori vineții și tulburi;
Ieșisem devreme din cort, neputând să mai dorm,
Și pășeam liniștit în boarea proaspătă și rece
spre corturile ambulanței,
Zăresc pe brancarde întinse trei trupuri, lăsate
acolo, în singurătate,
Peste fiecare era aruncată o pătură mare, întunecată,
O pătură grea, cenușie, făcută s-acopere bine,
s-acopere tot.
Curios, mă opresc lângă ei în picioare, tăcut,
Apoi cu blândețe ridic doar un colț din pătura
ceea, cât doar chipul să-i văd, chipul
celui dintâi, mai de-aproape;
Cine ești, omule vârstnic? Atât de slab ești, de
groaznic cu părul tău alb
și cu ochii ieșiți din orbite!
Cine ești, camarade iubit?
Pe urmă și la al doilea trec – dar tu cine ești,
băiețaș, dragul meu băiețaș?
Cine ești cu obrajii tăi încă înfloriți?.
Și trec la al treilea – un obraz nici de copil, nici
de bătrân, liniștit de nespus și frumos
ca un chip alb-gălbui de ivoriu?
Pe tine cred că te cunosc, om tânăr – cred că
obrazul acesta e chipul Mântuitorului
însuși,
Mort dumnezeiesc, frate cu toți, care aici fu răpus
încă o dată.