Vladimir Maiakovski – Prolog

Visând tolănit pe creierul moale,
vi-i gândul
precum un lacheu dolofan pe-o slinoasă sofa;
cu petecu-n sângele inimii mele plesnindu-l,
sarcastic, obraznic, în râs îl voi lua,
până m-oi sătura.
În sufletul meu bătrânețea loc n-are,
giugiuleala senilă nu-și află altoi.
Învăluie lumea vocea mea tunătoare,
frumusețea-mi în floare –
de ani două’ș’doi.
Ce-mi tot umblați cu leșinături!
Ce-i dați voi dragostei, din lăute, lături!
Ce-i gâdilă dragostei – mocofanul – timpanul!
De v-ați da peste cap, eu știu tumbe mai grele,
buzele voastre nu-s la fel cu-ale mele.
Vino să-nveți, din saloanele tale,
vino, gingașă poezie slujbașă,
din liga îngerilor, cu vestmântul tău moale,
tu, ce te molfăi cu buze uscate,
ca bucătăreasa prin cărți de bucate.
Pot, de vreți, să m-arăt de cărnuri turbat,
nuanțat pot să fiu, ca și cerul, pe gust la cuconi,
pot să fiu dulcineu,
nu bărbat,
și nu eu,
ci un ireproșabil
nor cu pantaloni!.
Nu cred într-o Nisă de carnaval!
palate v-arăt, jucându-le sforile –
bărbați mai stătuți ca un colț de spital,
și femei mai uzate ca zicătorile.