Tot ce atingem e numai cântec și har,
Până și drumul sub pașii noștri cântă,
Nici un gest nu e zămislit în zadar
Și pământul își mângâie țărâna sfântă.
E poate ora când trebuie să-i ieșim înainte
Cu pită și sare, ca la oaspeții de seamă,
Să nu ponosim cântecul cu jumătăți de cuvinte,
Când auzim cum soarele pe creste ne cheamă.
Cântăm și noi, și florile, și munții,
Cu cântecul ne înfrumusețăm pământul,
Vibrează, ca un imn, sudoarea frunții
Și ne prefacem în viori, când ne atinge vântul.
Cântecul meu e moștenit din vremuri de demult
Și e crescut, ca pâinea, în paiul griului înalt,
Când înflorește-n mine și-l ascult,
Mă simt, ca Detunata, orgă de bazalt.
Sensul versurilor
Piesa celebrează armonia dintre om și natură prin intermediul cântecului. Totul în jur vibrează și cântă, iar omul se transformă într-un instrument muzical, conectat la trecut și la esența vieții.