Zodia ne-a fost mașteră, și nu erau
Pași de lumină peste inimi și nici flori rare,
Grele visuri băteau la ușa noastră, amare,
Și-negurate semne ne dureau.
Curcubeele cântecelor aruncate înălțimilor
Își frâng zborul, întorcându-se cu fața tristă,
Poemele noastre trebuie să le facem batistă,
Să zvântăm, cu mătasa ei, lacrimile nimurugilor.
Noi n-avem nici o clipă de prisos,
Să cântăm perechile de îndrăgostiți, nici
Să născocim povești cu Albă ca Zăpada și pitici
Sau să-i aducem frumuseții, altceva, decât prinos.
Noi n-avem timp să ne cântăm iubitele cu sânii de gutui
Nici iezerele ochilor albaștri să-i sărutăm sub stele,
Nici chiar lacrimile care plouă-n noi, sau ale mele,
Nici clocotul sângelui meu, al tău sau al lui.
Cântecul nostru trebuie să fie, acum, spadă, bolovan;
În focul flacărei pure ce se naște,
Să fie sâneață, pentru că de sus ne paște
Steaua aspră a destinului de cântăreț transilvan.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sacrificiul artistului transilvan, constrâns de destin să renunțe la bucuriile simple ale vieții pentru a-și dedica arta unui scop mai înalt. Poetul nu are timp de iubire sau de povești, ci trebuie să transforme cântecul într-o armă.