Vasile Copilu-Cheatră – Metafore În Lemn

Lui Valer Tehei.
Hei, hei, dragii mei,
Când privesc balerina cioplită cu grație de Tehei,
Mi-aduc aminte cum tatăl său dobora cu securea
Pe starostele copacilor și-l dădea de-a dura,
Cum îl dezbrăca de chilim și comoară
Și-l făcea cu dalta, când poartă, când stâlp de casă svelt ca o fecioară.
Dacă mai dădea odată cu securea,
Trup de Cosânzeană răsărea,
Trup de moață, în zadii îmbrăcată,
De-ți venea să-i săruți obrazii de fată;
Tot ce atingeau degetele meșterului, se făcea frumos,
Pentru că badea Tehei își sădea în lemn inima prinos.
Dar iată-mă întors din copilăria de la Băișoara și Iara,
Între aceste frumuseți în care ardem ca para,
Lângă busturile martirilor, în frunte cu Horia,
Întâiul țăran care a cutezat să scrie cu sânge istoria.
Uite pe brâul roții, mânia lui de rege și șerb
Și-n pletele sale-mpletite, șarpele unui proverb.
Pe fata lui Crișan se vede încrustată,
Scârba de domni și baroni la grindă spânzurată,
Iar în ochii lui Cloșca mândria-i sculptată,
Totu-i împărătesc, nimic nu-i de slugă plecată.
Dar măistorașul Tehei,
A cioplit și Măriuțe și holtei,
Și pe Ambrozie, pe Diba, și moațe și moți,
Dăruindu-le viață, cu dalta, la toți.
Totul e argint curat,
Cu degete de heruvim mângâiat.
Prin chipurile însuflețite de el,
Vine-ntre noi, pentru noi, pe aripe de porumbel
Graiul Păsării Măiestre,
Să se așeze cuminte în Lada de zestre,
Pentru care în numele tribunilor tăi și ai mei,
Dă-mi voie să-ți mulțumesc frate și pământene Tehei.